Romania

BAKÓ Rozália Klára[1]:

Raport de țară privind societatea informațională: România[2] 

Tehnologia informației și schimbările climatice

In: Reconect, Vol. 2, Nr. 3, 2010 (171–176) www.reconect.org

Introducere 

Relaţia dintre tehnologia informaţiei şi a comunicațiilor (TIC) şi mediu este un aspect nou pe agenda forurilor internaţionale (MacLean–St.Arnaud 2008: 3) şi a Uniunii Europene (UE), ca răspuns la îngrijorarea crescândă privind schimbările climatice (Forge et al. 2009). În același timp, în discursul public românesc dezbaterile cu privire la tehnologia informaţiei şi problemele de mediu au urmat căi separate. Prezentul raport este o încercare de a reduce decalajul dintre cele două domenii. 

Politici publice şi contextul legislativ românesc 

După căderea regimului comunist, România a făcut paşi importanţi în ceea ce priveşte alinierea la practicile internaţionale și cele europene de elaborare a politicilor publice (1989–2009). Aderarea la UE în 2007 a impus standarde mai stricte şi reglementări mai severe în toate domeniile, incluzând domenii-cheie precum protecţia mediului şi TIC. Elementele de bază ale legislaţiei TIC şi de mediu au fost adoptate în procesul de aderare la UE, sub forma adaptărilor naţionale ale directivelor elaborate de UE. 

Potrivit evaluării experţilor, există o legislaţie coerentă privind schimbările climatice, o strategie şi un plan de implementare detaliat în vigoare în România, însă mai este mult de făcut în ceea ce priveşte aplicarea acestora conform standardelor Uniunii Europene. Documentele programatice vizând schimbările climatice nu menţionează TIC ca instrumente de atenuare sau de adaptare, dar se referă la ele în mod implicit ca instrumente ale managementul riscului. Gestionarea deşeurilor a fost de asemenea strict reglementată şi mediatizată pe larg în România, însă deşeurile electrice și electronice nu au intrat în atenţia publicului, în comparație cu aparatele de uz casnic, cum ar fi frigiderele sau mașinile de spălat – conform unui sondaj de opinie reprezentativ pentru orașele mari din România (DaedalusMillwardBrown 2009).

În ceea ce priveşte mediul legislativ românesc în domeniul TIC, procesul de aliniere la reglementările Uniunii Europene a fost rapid şi eficient, datorită unui sector de afaceri puternic şi a unei finanţări consistente vizând transferul de cunoştinţe (în domenii cum ar fi, spre exemplu, e-guvernarea, drepturile utilizatorilor de internet, securitatea datelor şi probleme privind gestionarea telecentrelor). Agenţia Statelor Unite ale Americii pentru Dezvoltare Internaţională (USAID) a finanţat şi a sprijinit Iniţiativa Română pentru Tehnologia Informației, un proiect de transfer de cunoştinţe care a vizat factorii de decizie politică, actorii din sfera legislativă şi dezvoltatorii telecentrelor, iar Banca Mondială a finanţat iniţiativa eRomania Gateway, pentru a încuraja promotorii societății bazate pe cunoaştere (Bakó 2007: 195).

Cu toate acestea, există lipsuri în ceea ce priveşte sistemul politic românesc în genere: instabilitatea legislativă, iresponsabilitatea elitei politice, slaba capacitate instituţională, un nivel scăzut al conştientizării publice privind problemele politice şi un deficit al participării publicului la procesele decizionale. Cultul puterii şi acceptarea inegalităților sociale sunt factori de ordin cultural încorporați în țesutul societății românești (Heidrich 2001: 85): adesea oamenii iau deciziile liderilor ca fiind date, iar participarea la procesele decizionale ca fiind riscantă.

Politica privind schimbările climatice

O evaluare a politicilor privind schimbările climatice şi deșeurile electronice, realizată în septembrie 2009, a evidențiat principalele legi şi reglementări emise de Ministerul Român al Mediului după căderea regimului comunist în 1989 (Bakó–Péter 2009). Politica privind schimbările climatice cuprinde o serie de măsuri legislative: în 1992 România a semnat Convenţia-cadru a ONU privind schimbările climatice (UNFCCC), ratificată în 1994 prin Legea nr. 24/1994. Protocolul de la Kyoto a fost adoptat de România în anul 2001, prin Legea nr. 3/2001, iar în 2005, guvernul român a adoptat o decizie de aprobare a Strategiei Naţionale privind schimbările climatice pentru perioada 2005–2007 (Hotărârea Guvernului nr. 645/2005). În același an a fost adoptat un plan strategic privind schimbările climatice pe perioada 2005–2007, prin Hotărârea de  Guvern nr. 1877/2005.   

După aderarea la UE (2007), un ordin ministerial (1170/2008) a adoptat Ghidul privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice, incluzând paşi de făcut şi recomandări ce urmează a fi revizuite din doi în doi ani. Ghidul a propus mai multe măsuri:

• program de cercetare multi-anuală privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice;
• crearea unui grup de cercetare interdisciplinară pentru reevaluarea analizelor existente;
• actualizarea scenariilor privind schimbările climatice în România de către Administraţia Naţională de Meteorologie;
• organizarea unei campanii naţionale de informare a populației;
• integrarea problematicii schimbărilor climatice în strategiile legislaţiei de mediu şi în procesul de elaborare a politicilor în domeniu.

Alte măsuri importante legate de schimbările climatice adoptate de guvernul român au fost Hotărârea de Guvern nr. 780/2006 privind stabilirea unui sistem de comercializare a cotelor de emisie a gazelor cu efect de seră, precum şi ordonanța de guvern OUG nr. 152/2005 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării.

Politica privind gestionarea deşeurilor

Politica de gestionare a deşeurilor din România se bazează pe două documente importante: Strategia Naţională de Gestionare a Deşeurilor şi Planul Naţional de Gestionare a Deşeurilor. Primul este un document de 50 de pagini ce analizează problemele de ordin strategic din domeniul gestionării deşeurilor, în timp ce acesta din urmă este mai detaliat şi abordează aspecte operaţionale privind implementarea strategiei. Ambele documente au fost elaborate în 2003, pentru perioada 2003–2013. Deşi sistemul românesc de gestionare a deşeurilor respectă standardele UE în ceea ce priveşte politicile şi obiectivele, rezultatele concrete nu sunt pe măsura așteptărilor: spre exemplu, obiectivul UE pentru deşeurile electrice și electronice este de 4 kg/ persoană/ an, în timp ce România colectează mai puţin de 0.07 kg/ persoană, conform unui expert în probleme de mediu (Bakó–Péter 2009).

Există prevederi legale speciale pentru deşeurile electrice și electronice şi pentru bateriile uzate, dar punerea lor în aplicare mai are un drum lung de parcurs. Bunele practici sunt deja vizibile: există o campanie naţională lunară pentru colectarea deşeurilor electrice și electronice, încurajând oamenii să depună în fața casei frigiderele vechi, televizoarele scoase din funcțiune, mașinile de spălat şi calculatoarele stricate, iar companiile locale de gestionarea deşeurilor le colectează pentru a fi reciclate. Datorită acestei campanii, cantitatea medie colectată în 2009 a fost de aproape 2% din obiectivul naţional, conform estimărilor experţilor. Asociaţii profesionale implicate în colectarea deșeurilor electrice și electronice (cea mai vizibilă fiind Ecotic) au derulat o campanie mediatică online  în 2009, pentru a face publicitate serviciilor lor. În mai-iunie 2010 o campanie de sensibilizare a opiniei publice, finanţată de companii de management a deşeurilor, a anunțat un concurs de fotografii şi clipuri video pe tema deşeurilor electrice și electronice, proiect denumit "Monştrii din comunitatea ta"[3]. Campania mediatică – susţinută de Ministerul Mediului şi Pădurilor, este  un exemplu de cooperare între societatea civilă, sectorul de afaceri şi guvern. Poate și ca urmare a acestei campanii, o cercetare privind atitudinea populației urbane din România față de deşeurile electrice și electronice a semnalat tendinţe pozitive vizând dorinţa de a recicla aparatele disfuncţionale (DaedalusMillwardBrown 2009). În acelaşi timp însă, 70% din populaţia chestionată în mediul urban românesc nu este informată cu privire la legile şi reglementările în domeniu.

Politica în domeniul tehnologiei informației și a comunicațiilor

În ceea ce priveşte politica în domeniul TIC, în perioada 2000–2007 eforturile legislative româneşti au fost determinate atât de cerinţele aderării la UE, cât și de presiunile unui sector de afaceri puternic. Ca urmare, efectele pozitive au fost vizibile în domeniul incluziunii digitale (a se vedea GISWatch – Raportul de ţară 2007[4]), al investiţiilor în infrastructură (GISWatch – Raportul de ţară 2008[5]) și cu rezultate mai modeste în ce privește calitatea furnizării de conţinut online (GISWatch – Raportul ţară 2009[6]).

Priorităţile politicilor TIC au fost stabilite de Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale pe termen mediu în documentele sale de planificare strategică (MCSI 2007). Au fost identificate trei domenii-cheie privind politicile TIC: comunicațiile, tehnologia informaţiei şi fondurile structurale ale UE. Documente strategice ale ministerului de resort nu abordează problemele de mediu. Cu toate acestea, parcurgând legislația în domeniu, găsim trei documente care fac referire în mod explicit la problemele ecologice:

• Planul Strategic al Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale pentru Serviciul Universal precizează că punerea în aplicare a măsurilor privind accesul la serviciile de bază în domeniul TIC pe întreg teritoriul ţării va scădea aglomerările urbane şi va avea efecte pozitive în domeniul protecţiei mediului: un nivel mai scăzut al poluării, un decalaj mai mic între zonele rurale şi urbane şi o coeziune socială îmbunătăţită.
• Hotărârea Guvernului nr. 175/2004 privind criteriile de etichetare ecologică pentru lapto-puri stabileşte parametrii tehnici şi obligația de a furniza informaţiile necesare pentru a comercializa calculatoare mai ecologice, cu un consum energetic mai scăzut și mai uşor reciclabile.
• Ordonanţa 125/2003 emisă de Ministerul Comunicațiilor si Tehnologiei Informației cu privire la importul și comercializarea de telefoane mobile prevede parametrii tehnici privind radiaţiile electromagnetice, în scopul de a proteja sănătatea utilizatorilor.

O nouă agendă publică privind tehnologia informației și mediu

O trecere în revistă a politicilor TIC din România a arătat faptul că factorii de interes implicați în elaborarea politicilor – agenţiile guvernamentale, organizaţiile profesionale şi activişti ai societăţii civile – nu sunt conştienţi de importanța legăturii dintre TIC şi problemele de mediu. Indicatorii privind impactul TIC asupra mediului nu sunt accesibili publicului, iar tematica protecției mediului nu este încă abordată în cadrul unor evenimente publice importante: principalele probleme pe ordinea de zi a actorilor-cheie TIC în perioada 2009-2010 au fost e-guvernarea (Sandu 2010), proiectul eRomania (APTI 2009), finanţările UE, precum şi cooperarea dintre guvern şi companiile din domeniul tehnologiei informației. Lipsa de vizibilitate a organizaţiilor societăţii civile la evenimente majore din  sectorul guvernamental în domeniul TIC şi rolul dominant al marilor companii în domeniu sunt elemente frapante ale discursului public privind tehnologia informației în România, după cum a fost deja semnalat în rapoartele de ţară GISWatch 2007, 2008 şi 2009.

Factorii de interes pentru o viitoare agendă ecologică în domeniul tehnolgiei informației în România, evaluați în septembrie 2009 pentru proiectul de cercetare GreeningIT, includ o gamă largă de organizaţii, grupuri şi indivizi (Bakó­–Sólyom 2009). Agenţiile guvernamentale responsabile de elaborarea şi punerea în aplicare a politicilor TIC şi de mediu sunt Ministerul Mediului şi cele opt Agenţii Regionale pentru Protecţia Mediului – actori-cheie în domeniul politicilor de mediu, iar Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale şi Comisia Parlamentară pentru Tehnologia Informațiilor și a Comunicațiilor – organisme ce răspund de elaborarea politicilor TIC. Organizațiile neguvernamentale (ONG) de mediu sunt principalii actori în ce privește pionieratul, răspândirea şi punerea în aplicare a modelelor de gândire şi de acţiune ecologice cu caracter inovativ. Liderii de opinie pot fi exemple ca inovatori, pot fi promotori și mediatori în raporturile dintre ONG-uri şi factorii de decizie. Vizibilitatea lor în cadrul societăţii civile şi a mass-mediei permite o propagare mai rapidă a noilor atitudini și comportamente vizând ecologizarea TIC. Experţii din domeniul TIC şi de mediu pot avea un rol cheie în furnizarea unor informații de înaltă calitate în aceste domenii.

Noi tendinţe

Discursul public din România nu abordează problematica TIC şi cea a durabilității mediului ca fiind corelate. Cu toate acestea, există tendinţe pozitive atât în domeniul TIC, cât și în cel al protecţiei mediului care semnalează un început al convergenței abordărilor. Pe de o parte, impactul TIC asupra mediului are o vizibilitate din ce în ce mai mare datorită abordării problemelor legate de deşeurile electrice și electronice; pe de altă parte, organizaţiile de mediu folosesc instrumentele TIC în scopul de a-și promova valorile şi de a mobiliza suporteri.

Un indicator de mediu, Green Business Index (GBI), a fost lansat în 2010 de către Asociaţia Green Revolution[7]. Indicatorul reflectă nivelul de responsabilitate față de mediu în sectorului de afaceri românesc. GBI va fi un clasament al companiilor din România care demonstrează preocuparea pentru mediul înconjurător, pentru resursele naturale şi care investesc în soluţii tehnologice curate. Iniţiativa GBI intenţionează de asemenea să producă un raport care să prezinte amprenta ecologică a companiilor din România. Numărul companiilor care utilizează responsabilitatea față de mediu drept criteriu de autoevaluare va fi semnalul unei abordări noi în domeniul responsabilității sociale al corporațiilor.

Pași de urmat

Problemele de mediu şi TIC evoluează în continuare pe căi separate în România, dar cu semne vizibile de întrepătrundere. Pentru a dezvolta o agendă TIC ecologică în ţară sunt necesare mai multe măsuri:

• Factorii de interes, actorii-cheie ar trebui să fie educaţi în direcția abordării ecologice a TIC şi a promovării tehnologiilor curate.
• Un set de indicatori economici ar trebui să stea la dispoziţia publicului în scopul de a evalua impactul de mediu al utilizării TIC, după cum s-a propus la cel de-al 4-lea Forum al Guvernării Internetului (IGF)[8] (Vetter 2009). Acestea ar trebui să includă indicatori precum: volumul exporturilor şi al importurilor în domeniul TIC, rata ocupării forţei de muncă în industriile TIC, generarea de venituri în industriile TIC şi impactul TIC asupra eficienţei economice. IGF propune de asemenea accesul online la informația de mediu, ca un instrument de conștientizare a populației.
• Un set de indicatori de mediu ar trebui să fie dezvoltați în scopul de a evalua impactul TIC asupra mediului şi să fie puse la dispoziţia publicului.
• Cercetarea primară în domeniul TIC şi al protecției mediului ar trebui să fie încurajată prin programe de finanţare.
• Oficialii români implicați în domeniul TIC şi al protecţiei mediului ar trebui să se implice mai activ în dezbaterile internaţionale ce au loc la evenimente privind TIC și protecția mediului.
• Organizaţiile societăţii civile ar trebui să aibă un rol mai activ în promovarea unei agende TIC ecologice, în parteneriat cu sectorul de afaceri și cu agenţiile guvernamentale.

Este loc de mai bine: o abordare inclusivă şi participativă trebuie să stea la baza unei societăți responsabile, curate și conectate în România.

Bibliografie 

Asociația pentru Tehnologie și Internet (APTI) (2010): Manifest pentru un proiect deschis eRomânia. [online] <http://apti.ro/proiect-deschis-eRomania>

Bakó Rozália Klára–Péter Pál (2009): GreeningIT Policy Mapping for Romania. Association for Progressive Communications.

Bakó Rozália Klára– Sólyom Andrea (2009): GreeningIT Research Plan for Romania. Association for Progressive Communications.

Bakó Rozália Klára (2007): Romania. GISWatch Country Report. Association for Progressive Communications. [online]  <http://www.giswatch.org/en/country-report/civil-society-participation/r…;

DaedalusMillwardBrown (2009): Echipamente electronice și electrice existente în gospodării și atitudinea populației față de echipamentele electronice uzate. Ecotic. [online] <www.ecotic.ro&gt;

Forge, Simon et al. (2009): A Green Knowledge Society. An ICT policy agenda to 2015 for Europe’s future knowledge society. SCF Associates Ltd. [online]

<http://ec.europa.eu/information_society/eeurope/i2010/docs/i2010_high_l…;

MacLean, Don–St. Arnaud, Bill (2008): ICTs, Innovation and the Challenge of Climate Change. International Institute for Sustainable Development. [online] <http://www.iisd.org/pdf/2008/ict_innovation_climate.pdf>

Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale (MCSI) (2007): Planul strategic al  Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei 2007–2009; Programare bugetară 2008–2011. [online] <http://www.mcsi.ro/Minister/Despre-MCSI/Unitatea-de-Politici-Publice/Do…;

Sandu, Luiza (2010): Administrația publică – open source sau “closed source”? Market Watch, 31 May. [online] <ww.marketwatck.ro/articol/6653/Administratia_publica_open_ source_sau_closed_source/pagina/1>

Vetter, Tony (2009): Measuring the impact of Internet governance on sustainable development.  Workshop Report. Internet Governance Forum, Sharm el Sheikh, Workshop #304. http://www.intgovforum.org/cms/index.php/component/chronocontact/?chronoformname=Workshopsreports2009View&curr=1&wr=4