Sweden

Report Year:   
2010 - ICTs and Environmental Sustainability
Authors: 
Henrik Almström
Organization: 
APC

 

Raport de țară privind societatea informațională: Suedia[2]

Tehnologia informației și schimbările climatice

In: Reconect, Vol. 2, Nr. 3, 2010 (166–170) www.reconect.org

Introducere

Suedia este o țară în care legislația cu privire la achizițiile publice este strictă – la fel ca în restul Uniunii Europene (UE) – și relativ bine respectată. Procedurile de achiziție publică sunt stipulate în Legea Achizițiilor Publice.

Autoritățile suedeze reprezintă un segment important al pieței pentru tehnologia informației și a comunicațiilor (TIC), bunuri și servicii, ceea ce înseamnă că solicitările pe probleme de mediu ale acestor autorități vor fi un mod bun de a spori atenția față de mediu a acestor bunuri și servicii[3].

Cu toate acestea, autoritățile se confruntă cu anumite probleme când încearcă să includă factorii de mediu pe post de criterii în licitații. Legea Achizițiilor Publice prevede procesul achiziției în detaliu și orice încălcare a vreuneia dintre secțiuni poate duce la atacarea în instanță a achiziției, cu riscul de a fi necesară reînceperea unei licitații. Au existat multe cazuri[4] în care contractele de achiziție au fost contestate cu succes deoarece licitația includea criterii de mediu care contraveneau cu legislația achiziției.

Politici și contextul legislativ

Principala legislație care vizează această chestiune este Legea Achizițiilor Publice, care derivă din directive ale Comisiei Europene care reglementază eficient procesele de achiziție publică din Uniunea Europeană. Legile naționale din Uniunea Europeană, incluzând legea suedeză, se conformează întocmai directivelor, iar cazurile rezolvate de Curtea Europeană de Justiție pot avea valoare de precedent în Suedia, chiar dacă provin din alte state membre.

Autoritățile trebuie să respecte procedurile prevăzute de lege în cursul întregului proces de achiziție. Întrucât desfășurarea acestui proces trebuie să fie precis documentată iar documentele devin accesibile public imediat ce câștigătorul a fost desemnat, este relativ ușor pentru companiile necâștigătoare să afle dacă au fost făcute anumite greșeli de autoritățile publice în timpul procedurilor. Dacă se găsesc greșeli, companiile necâștigătoare au o șansă mare de a ataca în instanță achiziția. Procedura va trebui atunci să fie corectată sau complet refăcută, în funcție de tipul de greșeală, care de obicei este foarte costisitoare pentru autorități, atât din punct de vedere economic cât și temporal. Dacă greșeala sau contravenția este gravă, s-ar putea ca autoritatea să își piardă bunăvoința. 

Este loc pentru TIC-uri ecologice în cadrul legislativ al achizițiilor publice?

Procesul achiziției unei autorități publice începe cu un anunț public al acesteia, care deschide calea pentru o firmă să facă oferta pentru bunurile sau serviciile respective. În mod normal autoritățile lansează o ofertă publică ce specifică bunurile procurate printr-un număr mare de criterii, ambele referitoare la firmă și la serviciul sau bunurile achiziționate. Criteriile serviciilor sau ale bunurilor pot fi în mare împărțite în două categorii: criterii obilgatorii (calificative) și criterii de evaluare sau de premiere. Toate criteriile trebuie să se conformeze celor patru principii generale ale Comisiei Europene: non-discriminare, tratament egal, transparență și proporționalitate.

Ofertele companiilor competitoare urmăresc de regulă criteriile fixate în oferta publică foarte îndeaproape și nu conțin cheltuieli care diminuează șansele de a câștiga licitația. Cu alte cuvinte, caracteristicile în acord cu mediul nu sunt incluse dacă nu este precizată nevoia lor în cadrul licitației, deoarece fiind măsuri speciale pentru protecția mediului, implică un cost inițial mai mare. Prin urmare, autoritățile trebuie să includă criterii de mediu pentru a asigura bunuri și servicii ecologice.

De exemplu, o instituție care dorește să cumpere calculatoare ecologice ar putea introduce un criteriu obligatoriu privind consumul de energie, în detrimentul eficienței. Oferte cuprinzând calculatoare cu un consum mai mare decât nivelul cerut nu vor fi luate în considerare. Consumul de energie va putea fi de asemenea trecut în setul criteriilor de evaluare, de exemplu: prețul ofertei va fi mărit în funcție de eficiența în wați și cel mai scăzut rezultat va câștiga licitația.

Teoretic, este relativ simplu; totuși nu este sigur că aceste criterii corespund principiilor generale ale achiziției. Întrucât pot fi mai multe moduri de a măsura eficiența (printre care modul stand-by, modul wireless etc.) aceste cerințe nu vor fi considerate transparente pentru companiile ofertante – orice companie și-ar putea seta computerul pentru cel mai mic coeficient energetic și ar putea pierde achiziția deoarece autoritatea măsoară consumul de energie numai în stare de funcționare. De asemenea, cerințele pot fi socotite în neconcordanță cu principiile proporției și egalității de șanse din moment ce măsurarea consumului energetic în stare de funcționare nu va garanta neapărat achiziția celor mai ecologice calculatoare.

Din moment ce multe contracte au o mare valoare pentru compania câștigătoare, chiar și o mică șansă la câștig ar fi de ajuns pentru ca firma care pierde să schimbe în mod legal procedurile de achiziție. Prin urmare, ca să se includă aceste criterii, e nevoie de un nivel de standardizare care face criteriile de mediu să îndeplinească principiile generale și să devină legale, în acord cu legislația achizițiilor publice. Aceste standarde sunt de obicei reprezentate prin diverse ”etichete eco” precum eticheta EU Ecolabel (cunoscută în Suedia ca EU-Blomman) și etichetele KRVA, Energy Star și TCO-95, printre altele.

Există un număr de etichete ecologice care utilizează un sistem propriu de măsurare a unor factori de mediu, care rezolvă într-o anumită măsură problema de transparenţă mai sus menţionată, prin facilitarea procesului de evaluare şi de elaborare a documentului de licitaţie. 

Cu toate acestea, etichetele ecologice trebuie să fie conforme atât cu legislaţia privind achiziţiile publice, cât şi cu principiile generale care guvernează legislația europeană. În 1999, o instanță suedeză a decis că directivele  UE ar trebui să fie interpretate în sensul de nu permite obligativitatea etichetelor ecologice la licitaţii, care ar exclude astfel toate produsele ce nu au etichetă ecologică, indiferent de caracteristicile ecologice reale ale produsului respectiv. Pentru a respecta principiul tratamentului egal, un criteriu trebuie să fie formulat în așa fel încât să fie eligibil orice produs care poartă eticheta ecologică, precum şi orice produs care s-ar putea califica pentru obținerea etichetei ecologice în cauză. Dacă această din urmă adăugare la criteriu nu se face, criteriul nu este conform cu principiul tratamentului egal. În plus, instanţa a decis că pentru a se conforma cu principiul  proporţionalității, cerinţele de mediu ale unei etichete ecologice trebuie să se bazeze în întregime pe informaţii ştiinţifice care demonstrează beneficiile reale pentru mediul înconjurător.  

Rezultatul deciziei a fost că autorităţile publice vor putea folosi etichetele ecologice drept criteriu la licitațiile publice, atâta timp cât produse cu caracteristici similare cu cele ale produselor eco-etichetate vor fi de asemenea acceptate. Dat fiind faptul că multe etichete ecologice garantează îndeplinirea unor cerinţe cunoscute şi acceptate de protecția mediului, utilizarea etichetelor ecologice rămâne un mecanism convenabil pe care să se bazeze cerinţele achiziţiilor publice. Totodată, hotărârea judecătorească în cauză a evidențiat faptul că în ciuda acceptării unei etichete ecologice într-un domeniu de activitate dat, aceasta nu este neapărat conformă cu legislaţia achiziţiilor publice, deoarece lipsesc dovezile ştiinţifice care demonstrează că beneficiile de mediu se conformează cu cerinţele impuse de lege. Autoritățile trebuie să realizeze propriile lor evaluări pentru a stabili dacă respectiva cerinţă ecologică a fost suficient de bine fundamentată ştiinţific pentru a servi drept criteriu pentru achiziţiile publice, lucru care poate crea incertitudini pentru autorități. 

Această incertitudine – anume dacă o etichetă ecologică ar trebui să fie folosită sau nu în  achiziţiile publice, este o problemă nu numai pentru autorităţile publice, ci şi pentru industrie şi organizaţiile din spatele etichetelor ecologice. Autorităţile publice trebuie măcar să evalueze dacă o etichetă ecologică poate fi utilizată fără a risca succesul unei achiziţii publice.

În ciuda problemelor legate de birocraţia internă a autorităților publice, este posibil, potrivit experţilor, să fie incluse criterii de mediu utilizând etichetele ecologice (DIGITALEUROPE 2010). Acest lucru este confirmat şi de directiva Consiliului Europei privind achizițiile publice (EC 2004), care prin articolul 23, sub rezerva formulării anumitor cerinţe, permite utilizarea criteriilor de mediu. Este însă  dificil să se ştie cum anume aceste criterii de mediu pot fi folosite în conformitate cu Legea achiziţiilor publice. Riscul ca procedurile de achiziţii publice să fie contestate pare să ducă la o atitudine de reticență a funcţionarilor care lucrează cu achiziţiile publice în privința includerii acestor criterii, iar ca urmare, preocupările legate de mediu nu sunt considerate prioritate.

Nevoia de a face achiziţiile publice ale TIC mai ecologice este de necontestat. Cu toate acestea, soluţia la această problemă nu este deloc simplă. După cum s-a subliniat mai înainte, se pare că există o serie de motive pentru care rezolvarea problemei întâmpină obstacole. Legislaţia în domeniul achiziţiilor este unul dintre obstacole, în parte pentru că nu este suficient de flexibilă, dar mai ales pentru că este greoaie pentru funcţionarii şi autorităţile implicate în achiziţiile publice;  există o lipsă generală de cunoştinţe cu privire la modul de planificare a achiziţiilor publice în contextul legislaţiei existente. Ceea ce este mai puţin discutat este rolul industriei TIC în această chestiune. Industria joacă un rol foarte important în dezvoltarea de noi standarde atât pentru produse şi servicii, cât și pentru specificaţiile tehnice ecologice, standarde ce ar putea fi utilizate în achiziţiile publice.

Noi tendinţe

În ultimii ani a existat în Europa o atenție sporită privind achiziţiile publice ecologice în general: conceptul a fost chiar etichetat cu o abreviere proprie, APE[5]. Multe dintre departamentele UE au acţionat pentru a face achiziţiile publice mai ecologice, iar un birou de consultanță APE a fost înfiinţat în luna ianuarie 2010. Cele mai multe dintre aceste iniţiative pun accentul pe autorităţi, pentru a le încuraja se concentreze mai mult asupra mediului înconjurător, atunci când achiziţionează bunuri şi servicii. Funcţionarii care lucrează cu achiziţiile publice au acum la dispoziție în mod gratuit instrumente de lucru şi linii directoare, pe pagini web traduse și în limba suedeză. Cu toate acestea, se pare că aproape toate inițiativele APE se concentrează pe autorităţi, neglijând ceilalţi actori implicaţi. Adesea industria TIC nu este tratată ca un actor important şi nu pare să existe nici un studiu cu caracter global care să abordeze problema achizițiilor publice ecologice din perspectiva mai multor părţi interesate.

Ceea ce vedem în prezent este că există discuţii cu privire la modalitățile de a include noi factori, dar întrebarea este când vor putea fi aceștia considerați ca fiind acceptabili în achiziţiile publice? Actorii din industria TIC  discută deja despre modul în care și-ar putea dezvolta propriile lor standarde. Se pune însă întrebarea dacă aceste standarde vor fi stabilite  doar la un nivel care este adecvat intereselor industriei TIC sau vor servi interesul public? 

Pași de urmat

Aşa cum a fost descris mai sus, societatea civilă joacă un rol minor în dezvoltarea achiziţiilor publice ecologice ale TIC. Există cu siguranţă un impuls în a face achiziţiile publice mai ecologice în general, inclusiv achiziţiile TIC. Într-un asemenea proces consider că este foarte importantă inițierea unei abordări care să includă mai multe părţi interesate; se pare că deocamdată lipsește o participare corespunzătoare din partea societăţii civile. Trebuie ca societatea civilă să îşi facă auzită vocea în forumurile unde se discută achiziţiile publice ecologice. În prezent, o mulţime de lucruri se desfăşoară la nivelul UE și al agenţiilor guvernamentale suedeze, care pot interacţiona în aceste procese ca un organism cu caracter consultativ.

Societatea civilă ar trebui să se concentreze pe următoarele aspecte:

  • Abordarea organismelor guvernului suedez și ale UE şi revendicarea unui statut consultativ.
  • Evidenţierea domeniilor care au nevoie în prezent de mai multe cercetări ştiinţifice pentru a fi eligibile pentru a fi incluse ca cerinţe în  achiziţiile publice.
  • Sublinierea faptului că alături de specificațiiile tehnice, criteriile privind protecția mediului înconjurător ar trebui să fie incluse ca cerinţe în caietele de sarcini ale licitaţiilor, ba mai mult: licitaţiile publice ar trebui să se bazeze pe o abordare ecologică, incluzând cerinţele analizei ciclului de viaţă şi / sau a amprentei ecologice a produselor.

Bibliografie 

DIGITALEUROPE (2010): EU “Green” Public Procurement. [online] 

<http://www.digitaleurope.org/fileadmin/user_upload/document/Position_on_green_pu_1268933193.pdf>

European Council (EC)(2004): Directive 2004/18/EC of the European Parliament and of the Council of 31 March 2004 on the coordination of procedures for the award of public works contracts, public supply contracts and public service contracts. [online] <http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:32004L0018:EN:HTML>

Thorslund, Ewa (2010): Swedish IT and Telecom Industries, interviu via e-mail.





[1] Coordonator de proiecte la Association for Progressive Communications (www.apc.org)

[2] La traducerea raportului au contribuit Roxana DUMITRU, studentă la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din București și BAKÓ Rozália Klára, conferențiar la Universitatea Sapientia din Cluj-Napoca. Raportul original: http://www.giswatch.org/country-report/2010-icts-and-environmental-sustainability/sweden

[3] Thorslund, Ewa (2010) Swedish IT and Telecom Industries, interviu via e-mail.

[4] de exemplu cazul 3627-06 al Curții Administrative de Apel din Stockholm  și cazul  C-448/01 al Curții Europene de Justiție.

[5] Green Public Procurement (GPP)

Share this